Postul Mare - urcuş duhovnicesc spre ziua Învierii *

Cu ajutorul Bunului Dumnezeu începe iarăşi Postul Mare. Acesta este cel mai lung şi cel mai aspru post rânduit de Sfânta noastră Biserică prin Sfinţii Părinţi. El a fost rânduit ca mijloc de pregătire sufletească şi trupească pentru marele praznic al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos.

Prima poruncă de acest fel este dată omului chiar în Eden (Facere 2, 16-17), când Domnul îi porunceşte omului să nu mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului. Porunca privitoare la post este înnoită în Sfânta Evanghelie de către Mântuitorul Iisus Hristos.

Sfinţii Părinţi zic că postul este poarta, iar epitrahilul preotului este uşa mântuirii. Adică pe poarta aceasta strâmtă despre care vorbeşte Mântuitorul vor intra virtuţile sfinte în sufletul şi trupul omului, îmblânzindu-le şi sfinţindu-le, iar epitrahilul simbolizează spovedania şi iertarea păcatelor. Sfântul Vasile cel Mare spune că "atât de veche este porunca postului încât ea este de o vârstă cu omul".

Postul trebuie unit cu sfintele slujbe specifice acestei perioade, şi anume: Canonul cel mare, Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, spovedania şi împărtăşirea credinciosului cu Sfintele Taine, citirea cărţilor duhovniceşti: Psaltirea, Vieţile sfinţilor, sau alte cărţi ziditoare de suflet. De asemenea trebuie să unim postul cu toată fapta cea bună, cu milostenia, cu iubirea, să fim mai buni, mai îngăduitori, să renunţăm la ură şi la toate patimile care ne îndepărtează de Dumnezeu. Să cerem lui Dumnezeu să ne vedem păcatele şi să nu osândim pe aproapele nostru, aşa cum se ruga odinioară şi Sfântul Efrem Sirul: "Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al griji de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie. Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-mi-le mie, slugii tale. Aşa, Doamne şi Împărate, dă-mi mie să-mi văd greşelile mele şi să nu odândesc pe fratele meu cu nici un păcat, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin!"

* Articol apărut în Ziarul Învierea, publicaţie editată de Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Timişoarei, Anul XVII, Numărul 5, 1 Martie 2010, pagina 3.

Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos *

Praznicul Naşterii Domnului este prilej de mare bucurie duhovnicească pentru noi, creştinii. Dumnezeu se face om, pentru ca pe omul cel pământesc să-l îndumnezeiască, după cum auzim în cântările bisericeşti: "Să mergem, să întâmpinăm pe Ziditorul, Cel ce vine pe pământ, răsărind din Fecioara: cu curăţie să ne luminăm, cu fapte bune să strălucim, cu frică şi cu bucurie să ne gătim a privi cu ochii minţii pe Hristos, ajuns Prunc, care ne îndumnezeieşte pe noi oamenii, din milostivirea cea mare". Iar în altă cântare se spune că la taina naşterii Domnului nostru Iisus Hristos participă cerul şi pământul, steaua şi peştera, oraşul şi pustia: "Betleeme, pregăteşte-te, cetate a Sionului, cântă! Bucură-te pustie, care ai vestit de mai înainte bucuria; că steaua merge înainte în Betleem, vestind pe Hristos, Cel ce vine să se nască, şi peştera primeşte pe Cel întru totul neîncăput, iar ieslea se împodobeşte, ca să primească Viaţa cea veşnică".

Naşterea Domnului, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, împarte istoria omenirii în două: până la Hristos şi după Hristos, iar Sfântul Ioan Damaschin arată ca deşi Eclesiastul (1, 9-10) spusese că nu-i "nimic nou sub soare", totuşi un eveniment nou a fost întruparea Cuvântului, care "este Dumnezeu desăvârşit şi se face om desăvârşit", singurul sub soare, prin care se arată puterea cea mare şi nesfârşită a lui Dumnezeu.

Întruparea Mântuitorului constituie centrul istoriei, marchează sfârşitul unei epoci şi începutul unei alte epoci. Pentru Sfântul Apostol Pavel, dar şi pentru gândirea creştină autentică, momentul venirii în lume a Fiului lui Dumnezeu este centrul tuturor celorlalte evenimente istorice. Trecutul şi viitorul primesc sens numai în lumina acestui eveniment unic şi ireparabil.

"Ziua de naştere a Mântuitorului nostru este ziua de naştere a păcii", spune un sfânt al Bisericii, întrucât Fiul lui Dumnezeu a venit pe pământ ca să împace pe om cu Dumnezeu şi pe oameni între ei. O frumoasă cântare bisericească ne îndeamnă: "Hristos se naşte, măriţi-L! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L! Hristos pe pământ, înălţaţi-vă!"

Totul este bine când trăim în pace şi linişte, iar bucuria noastră este deplină când avem siguranţa zilei de mâine. Hristos a coborât din ceruri pentru ca noi să-i ieşim întru întâmpinare prin trăirea virtuţilor care duc la desăvârşire. Să avem aşadar mereu în inimile noastre fiorul cel sfânt trăit de magii care au mers să se închine Mântuitorului, aducând daruri celui ce S-a făcut om pentru ca noi să ne îndumnezeim prin credinţa şi faptele noastre.

Să rugăm împreună pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Domnul vieţii şi al păcii, să ne dăruiască toate cele de folos, bucurându-ne de sărbătoare întru mulţi şi fericiţi ani!

* Articol apărut în Ziarul Învierea, publicaţie editată de Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Timişoarei, Anul XXI, Numărul 1, 1 Ianuarie 2010, pagina 3.

Scopul şi îndatoririle familiei creştine *

Familia creştină este un aşezământ divin alcătuit din părinţi şi copii, care-şi duc viaţa laolaltă, în credinţă şi în iubire. La temelia familiei stă căsătoria. Legătura aceasta a fost rânduită de Dumnezeu odată cu crearea omului: "Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său... bărbat şi femeie i-a făcut" ... "şi i-a binecuvântat zicând: creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul..." (Facere 1, 27-28). Mântuitorul nostru Iisus Hristos a binecuvântat căsătoria participând la nunta din Cana Galilei.

Iată scopurile celor ce întemeiază o familie creştină:

a) ajutorarea între soţi, atât în cele ale mântuirii, cât şi în traiul lor de toate zilele;

b) naşterea de prunci şi creşterea lor în duhul credinţei creştine, al iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, în activităţi rodnice în viaţa comunităţii, în folosul acesteia şi al familiei însăşi;

c) înfrânarea trupească, trezirea şi întreţinerea simţământului răspunderii unui soţ faţă de celălalt şi al amândurora faţă de copii.

Soţii trebuie să trăiască în deplină înţelegere, să fie cinstitori de Dumnezeu şi de oameni, străduindu-se să dea întru toate, pildă frumoasă copiilor lor, să nu refuze sporirea membrilor familiei prin mai mulţi copii, şă muncească şi să se lumineze pe ei înşişi, pentru a le putea da o bună creştere copiilor lor. La rândul lor copii au datoria de a fi ascultători, supuşi şi respectuoşi faţă de părinţii lor care înfăţişează pentru ei legea morală şi cea religioasă.

"Copiilor, asculaţi de părinţii voştri întru toate, căci aceasta este bine plăcut Domnului" (Coloseni 3, 20).

* Articol apărut în Ziarul Învierea, publicaţie editată de Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Timişoarei, Anul XVIII, Numărul 4, 15 Februarie 2007, pagina 2.

Postul material şi cel spiritual *

Sfântul Ioan Gură de Aur zice: "Nu numai gura şi stomacul nostru să postească ci şi ochiul, şi urechile, şi mâinile, şi picioarele, şi toate mădularele trupului".

De multe ori vedem în zilele noastre că unii oameni ţin postul trupesc, nu mănâncă ouă, carne, lapte dar trec pe lângă vecini fără să-i salute, ba mai mult, se mai şi iau la ceartă cu vecinii, cu familia. Acesta nu este post, ci mai degrabă este o cură de slăbire.

Postul cel adevărat, postul bine plăcut lui Dumnezeu este oprirea de la mâncărurile grase (postul trupesc) dar mai ales înfrânarea de la poftele cele rele, de la păcate (postul cel sufletesc, cel duhovnicesc). Într-o cântare a Sfântului şi Marelui Post al Paştelui auzim cântându-se: "Ostenindu-ne, fraţilor, trupeşte, să postim şi sufleteşte, duhovniceşte. Să postim precum de bucate aşa şi de păcate". Postul cel trupesc fără postul sufletesc este ca un corp fără cap, ca un corp fără suflet.

Aşadar trebuie să postim şi trupeşte şi sufleteşte. Căci la ce ne-ar folosi să nu mâncăm carne, dar să supărăm pe aproapele nostru? La ce ne-ar folosi să nu bem vin, dacă nu ne-am abţinut de la înjurături şi de la cuvinte deşarte?

Ce frumos ne arată un dascăl al Bisericii nefolosul postului trupesc fără cel sufletesc, când ne dă exemplul cu doi hoţi care într-o seară au furat de la un cetăţean două oi, le-au luat pielea iar carnea au aruncat-o într-un puţ. Fiind descoperiţi şi întrebaţi de ce au aruncat carnea în puţ au declarat că deoarece în ziua în care au furat oile şi le-au tăiat era vineri şi ei postind, nu puteau să mânânce carne. Ei ţineau postul trupesc, dar pe cel sufletesc nu. pentru ai mâncarea de carne era păcat, dar furatul nu!

* Articol apărut în Ziarul Învierea, publicaţie editată de Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Timişoarei, Anul XVII, Numărul 23, 1 Decembrie 2006, pagina 2.